Nimic, imi spune o voce, vid, incerc sa sparg negrul dar cerul s-a inseninat, o pasare si-a ridicat aripile si a zburat mai departe. Privirea e obiectivul meu, pot comunica prin intermediul luminii, cuvintele palesc in fata zidului ce il voi fotografia... Zidul sunt eu, oamenii care isi sorb cafeaua dimineata pe aceiasi banca prafuita dar neuitata de timp, zidul sunt temerile pe care le aveam si care imi fac cu ochiul si acum, eu sunt zidul care asteapta calmul dinaintea furtunii.
Inca un copil asteapta o mama sa vina acasa, un gand, o singura durere, s-a maturizat timpuriu. Inocenta sta ascunsa in sertarul cu secrete, lacatul e intredeschis, , ingana, ofteaza, respira usor , asteapta sa fie decsoperit. Sunt un sfant care is cauta credinta in razboaie, in lupte fara capat, in iluzii, in vise, in realitate, in ochii care vad lumina din spatele negrului intens. Am nevoie sa ma opresti , sa imi intinzi o mana, stai langa mine pana cand soarele va apune, eu sunt un mic batran care locuieste langa mare., Cand eram mic construiam papusi din lut, imi imaginam ca ele sunt oamenii pe care ii voi cunoaste. Dar uite te-am cunoscut pe tine, nu esti de lut, nici de piatra, tu esti cheia sufletului meu. Cand ma voi trezi tu vei fi aici, vom imbatrani impreuna, amintirile ne vor aduce mereu acasa, mereu in acelasi loc pe care il iubim, lumina. Zidul s-a daramat, sunt liber sa pot zambi, sa te pot iubi, sa ma pot iubi, pasarile zboara, copii se joaca, oamenii imi vorbesc, cuvintele, cuvintele compun o noua opera, eu cu tine vesnic visatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu